Trandafirul pe buze

În Trandafirul pe buze, dragostea se manifestă sub aspectul ei cel mai senzual şi este redusă la însuşi actul trupului – acea glorificare a cărnii, în accepţiunea lui Joan Fuster şi a lui Josep V. Gavaldà - fără urme de psihologism (gelozie, nostalgie, speranţă, etc.) sau de filozofări, contrar canoanelor impuse de poezia de dragoste europeană încă din perioada trubadurilor. Sunt ignorate angoasele clasice ale îndrăgostitului, iar dragostea este o afirmaţie radicală a bucuriei de a trăi, triumful senzualităţii fiind absolut.Povestea se derulează sub ochii cititorului, de la ivirea atracţiei erotice, până la separarea îndrăgostiţilor, trecând prin uniunea carnală, descrisă liric şi detaliat în toată evoluţia ei. Stilul este marcat de procedee şi tehnici avangardiste (abateri de la normele de punctuaţie, versuri albe, „cuvinte în libertate“, caligrame, culori, etc.) care se îmbină cu ingrediente de poezie clasică (rimă, ritm, etc.). Volumul prezintă o realitate foarte senzorială, prin mirosurile şi culorile care abundă, conferindu-i o plasticitate aparte